În Italia, o hotărâre recentă a unui tribunal oferă câteva perspective interesante pentru sectorul pariurilor fără licență națională.
Deși a admis doar parțial apelul depus de o companie care operează ca DTC (Centru de Transmitere a Datelor, conectat la casele de pariuri din UE), judecătorul abordează unele dintre cele mai controversate probleme: relația dintre dreptul național și libertățile europene.
Curtea a exclus posibilitatea ca sancțiunea să afecteze simultan compania și reprezentantul său legal. În acest caz, judecătorul a considerat că obligația ar trebui să revină exclusiv persoanei juridice, anulând ordinul referitor la persoana fizică.
De un interes deosebit este pasajul care abordează libertățile de stabilire și de furnizare a serviciilor prevăzute la articolele 49 și 56 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Hotărârea respinge argumentul apărării conform căruia o licență obținută într-un alt stat membru permite automat operatorilor să opereze în Italia prin intermediul unei rețele.
Referindu-se la jurisprudența Curții de Justiție și a Consiliului de Stat, Curtea reiterează un principiu care ar putea fi relevant în litigiile viitoare: în sectorul jocurilor de noroc, nu există un principiu general de recunoaștere reciprocă a licențelor naționale.
Restricțiile stabilite de legislația italiană sunt considerate compatibile cu legislația europeană, deoarece sunt justificate de ordinea publică, protecția consumatorilor și prevenirea infiltrării infracționale.
Un alt aspect inovator privește problema limitelor câștigurilor. Judecătorul a declarat că sporirea la 50.000 de euro a câștigului maxim permis per pariu individual nu poate fi extinsă operatorilor fără licență națională.
Limita de 10.000 de euro stabilită de legislația din 2014 continuă să se aplice acestora. Acest lucru creează o distincție clară între operatorii autorizați și cei neautorizați, pe care Curtea o consideră justificată tocmai prin statutul juridic diferit al celor două entități.
