Mărturia copleșitoare a unui dependent care a pierdut 300.000 de lei la Loterie, compania statului român, și la operatorul Fortuna: „Am fost un sclav în libertate”

Playresponsibly continuă să dea glas unei lumi tăcute și suferinde, cea a dependenților de jocuri de noroc. Sunt oameni care, părăsiți de familie și stigmatizați de sociectate, caută zbuciumați ieșirea la liman, captivi în triunghiul distructiv compus din nepăsarea statului, nerespectarea legii de către operatori și propria jenă de a cere ajutor.

Cazul aparține unei persoane care nu dorește să îi fie cunoscută identitatea, alegere pe care redacția i-o respectă. Numele nu este important pentru public, faptele sunt cele care contează. Locuiește în provincie și a pierdut la jocuri de noroc contravaloarea unei moșteniri de 300.000 de lei (circa 60.000 de euro).

După discuții telefonice cu redacția, a acceptat să trimită, în timp, peste 20 de mailuri cu mesaje în care și-a descris trăirile. Nu i-a fost deloc ușor, căci a trebuit să-și retrăiască durerea.

Povestea, pe scurt: jucătorul s-a autoexclus în scris în mai 2023 de la jocuri de noroc completând un formular la o agenție din Ploiești a Loteriei, dar cererea i-a fost ignorată.

I s-a permis să joace până în 2025, interval în care a pierdut suma de bani la păcănele, pariuri sportive și la jocul de loterie, atât la Loteria Română, operator deținut de statul român, cât și la operatorul privat Fortuna (aflat în portofoliul Fortuna Entertainment Group - FEG, alături de brandul Casa Pariurilor).

Ca dovadă, a prezentat bilete puse în 2024 la Loterie, instituție pe care, atunci când se pune în discuție închiderea sălilor de jocuri, autoritățile locale o tratează diferit pe motiv că se supune unei legislații specifice și, în plus, nu ar produce la fel de multă dependență precum păcănelele.

Mai jos, cererea de autoexcludere a jucătorului, urmată la doi ani distanță de răspunsul sec al Loteriei.

Mărturia copleșitoare a unui dependent care a pierdut 300.000 de lei la Loterie, compania statului român, și la operatorul Fortuna: „Am fost un sclav în libertate”

Puterea confesiunii sale este tulburătoare și nu impune niciun adaos. Dacă este adevărat că fiecare dependent a fost traumatizat, după cum reiese din expertiza uriașă a doctorului canadian cu origini maghiare Gabor Maté - un specialist al tratării adicțiilor, un asemenea caz naște întrebarea cine e atât de iscusit să vindece durerea uriașă din trecutul acestui om și să-i readucă sufletul pierdut pe linia de plutire?

SCRISOAREA DEPENDENTULUI:

„Pierdeam vreo două salarii în câteva ore, uneori la Loteria Română, alteori la Fortuna. Dar, ca jucător, îmi consumam adicția într-un stil agresiv, dezastruos. Nu îmi dau seama ce mecanism a declanșat, atât de brutal, dependența pentru jocurile de noroc.

Și, plin de sentimente încâlcite, plecam până la bancomat să mai scot niște bani, întorcându-mă în aceeași sală și la același aparat, rămânând doar eu și aparatul, iar lumea exterioară parcă dispărea, făcându-mă de râs la cei care mă vedeau că jucam parcă în disperare.

Disperare care se accentua, pe zi ce trece, înainte să pot spune cu adevărat că sunt distrus pe ziua respectivă. Paradoxal, nu mai voiam să îmi scot banii pierduți de ieri, ci voiam să repar umilința pierderii banilor de azi.

Oare chiar nu puteam să inspir măcar puțină compasiune acelor vânzătoare/casiere, care mă vedeau aproape în fiecare zi, la aceleași aparate, pierzând într-o zi salariul ei pe o lună: Sau, pentru ele, tragedia mea devenise o rutină? Eram poate doar o statistică! În altă zi, mă gândeam ce să aleg: Fortuna sau Loteria Română? Același stil, pustiitor.

Un om normal cred că se gândește ce haine să-și cumpere. Eu ajungeam să mă întreb dacă duc o viață normală. Un om cu o asemenea pasiune nimicitoare mai poate fi considerat un om normal?

Ajungând să nu mai simt plăcerea de a trăi, să mă ascund de toți, să nu mai am curajul să privesc în ochi pe cineva drag, de teama că frustrările mă vor da de gol și se va descoperi că am jucat din nou.

Îmi era teamă că și glasul o să mă de de gol, și familia știa cel mai bine că ceva se întâmplă cu mine, că nu sunt eu.
Iar gândul meu era cum să îmi pot scoate banii pe care i-am pierdut. Și invocam toți sfinții și mă rugam să am sănătate și noroc. Dar, în atâția ani, mi-am distrus cu adevărat norocul. Noroc, ce cuvânt!

Am ajuns să țin cont cu care picior intru în sala de joc, să-mi iau chiloții sau șosetele pe dos. La biserică mă rugam să fiu iertat pentru greșelile pe care le-am făcut și într-o viață anterioară, numai să pot să scap de chinul ăsta, care îmi jumulea fericirea, îmi spulbera liniștea, îmi toca credința și îmi omora visurile. Visuri care s-au năruit odată cu trecerea timpului. Timp care s-a scurs pe lângă mine, nimicindu-mi amintirile. Amintiri care sunt în sălile de jocuri.

Oare am făcut ceva atât de grav, într-o viață anterioară?! De sunt pedepsit în această viață?! Și de ce să fiu eu povara familiei?! Oaia neagră ?! De ce să aduc suferință celor dragi ?! De ce să fiu un proscris al lumii ăsteia?! Atât de mult am păcătuit în viața asta, încât să nu-mi găsesc liniștea?! Sunt întrebări pe care mi le-am pus de nenumărate ori și tot nu am găsit răspuns.

O parte din mine era conștientă de realitate, dar impulsul adicției era mai puternic. Era o luptă interioară titanică, care crea un stres imens, care ironic mă împingea să joc și mai mult. Mă simțeam deturnat de la viața reală, iar impulsul incontrolabil de a juca mă împingea înapoi în cerc, deși eram conștient că pierd.

Aici m-am pierdut singur și nu mai înțeleg nimic. Sunt conștient, dar nu mă pot opri, deconecta, îndepărta, ca și cum, de fapt, nu sunt conștient. Ori sunt, ori nu sunt. O ironie crudă, malefică, căutam o ieșire intrând și mai adânc... Acolo unde mulți și-au găsit sfârșitul. Pe spatele cărora statul român, Loteria Națională a României și Fortuna au clădit averi. Super. Bravo lor.

Era oare o lipsă de caracter, deoarece căutam compasiunea la casiere, pentru că nu puteam să învăț să mi-o acord mie însumi, pentru a mă vindeca? Din când în când, apelam la ele.. "spune-mi tu să mă opresc.. blochează-mi tu aparatul, poate așa mă scot" .

Dar nu puteau, rolul lor este să încaseze bani, erau legate de fișa postului, era serviciul lor în joc și, pe deasupra, mai aveau camere de supraveghere. Aceleași camere care pentru mine nu mai puteau să arate câte ore petreceam lângă un aparat, să se vadă câți bani introduceam în ele, fără să-mi elibereze vreo chitanță.

Poate rola de hârtie era foarte scumpă. Și mai se putea vedea și număra câte țigări fumam la o sesiune, ieșind de fiecare dată afară, că nu puteam fuma înăuntru și bineînțeles aparatul rula în continuare, pentru că îl dădeam pe automat.

Pentru mine, acele înregistrări nu mai sunt disponibile, pentru că atunci s-ar întreba cum pot juca în continuare, dacă am interdicție pusă, culmea, de mine. Autoexcludere făcută în 2023, cu care am putut să joc și mai bine, pierzând cu foarte mult peste 300.000 de lei, ajutându-mă în primul rând ONJN, apoi Loteria Română și Fortuna.

Ajutat în cele din urmă de sistemul dezastruos, care prin el încă se puteau aduce mai mulți bani la bugetul României, la bugetul Loteriei României, la bugetul Fortuna. Astfel, primele acordate la nivelul cel mai înalt directorilor pentru implicare constantă erau negreșit mai mari. Și, nu în ultimul rând, angajatele, care ar fi putut să spună "nu ai voie în sala de jocuri".

Este o prăpastie uriașă între experiența unui "jucător profesionist", a unui proscris și a unui om care nu a simțit niciodată gheara unei dependențe distructive. Pentru cei din exterior, totul pare o chestiune de logică și de voință... "de ce nu te oprești pur și simplu. Vezi că ai pierdut o dată, de două ori, de nouă ori..". Nu ai cum să îi explici că tu trebuie să îți scoți banii, indiferent dacă în spatele acestei afirmații este ceva și mai complex.

Nu a venit nimeni cu propunerea "cât de mult ai pierdut? Atât?! Uite, îți dau eu banii, doar banii, pentru că timpul l-ai pierdut oricum și nu mai joci" S. F. Pentru cei cu această adicție, realitatea este alta. Este o ruptură totală între "cei normali" și "proscriși".

Un "normal" care nu a simțit niciodată cum propria minte îl trădează nu poate înțelege niciodată cum este să fii spectator la propria distrugere. Fiind conștient de realitate, dar incapabil să acționezi. Poate din milă sau compasiune să spui că mă înțelegi. Nu am nevoie de like. Asta este realitatea. Societatea pune doar eticheta "viciu".

Pot veni directorul ONJN, directorul Loteriei Române și directorul Fortuna să-mi spună că mă înțeleg prin ce am trecut?!

Dar angajatele, care au fost în fața mea, care mă priveau în ochi sau din umbră, văzând disperarea inconfundabilă de pe chipul meu atunci când plecam distrus de ceea ce nu mă puteam îndepărta, ar putea recunoaște că am jucat, având interdicție? Oare s-au întrebat vreodată de unde pot să am atâția bani de dat? La intrarea în sală, eram un zâmbet plin de speranță și sutele de lei intrau una după alta, până când aceeași groază punea stăpânire pe mine, trântindu-mă moral la pământ.

Doamna în vârstă de la Loterie, când ne-am întâlnit în supermarket, primul gest a fost să îmi arate obrazul. Uau!!! Asta denotă ceea ce vrea cititorul normal să înțeleagă. Eu în ochii lor sunt un proscris. Aceste mari companii nu înțeleg că de pe urma mea și a celor ca mine își iau salariile, plătesc angajații, curentul, plătesc contribuțiile la stat, semnează pentru că își acordă prime etc.

Dar de ce nu semnează să-mi dea banii pierduți înapoi?! Dovezile sunt incontestabile. În afară de înregistrările de pe camerele de supraveghere. Statul ajută să se șteargă după 30 de zile. Pentru că, ironic, după 30 de zile pot răspunde la solicitare. Și culmea, își mai acordă încă 15 zile în plus pentru răgaz.

O scuză isteață, cu care îmi șterge orice urmă de speranță de a-mi recupera banii, de pe seama incompetenței lor, pentru că mi-au încălcat dreptul la autoexcludere. Pentru că banii mei sunt mai importanți decât interdicția unui proscris.

În primul rând, ar trebui să învăț să mă iert pe mine. Oare voi putea? Nu te poți vindeca de o rană pe care o deschizi în fiecare zi. Eu sunt cuminte, pentru că îmi place asta. Eu sunt respectuos, pentru că vreau să fiu respectat. Îmi place să fiu liniștit, calm, să zâmbesc, să..... Dar am ajuns să caut consolare în singurătate, deși am familia alături. De fapt, i-am îndepărtat (poate) pe toți?

Atunci, alegeam să mă închid în mine, să evit, să mă feresc, să mă ascund și să fug .... inclusiv de mine, pentru că era ceva mai presus, poate, de puterea mea de a înțelege, că sensul vieții mele își pierduse busola și ritmul plăcerilor vieții. Acele mici plăceri pe care ți le oferă viața câteodată sau din când în când.

Nu, eu nu mai știam să profit nici măcar de câte o bucurie măruntă. În schimb, fără voia mea, alegeam parcă să mă bucur de câte un câștig derizoriu, printr-o sală de joc, în fața unui aparat, care parcă mă măcina ușor, dar sigur. La mine, cred, că această adicție funcționează la fel ca un parazit. Sunt sub asediu.

Este epuizant să porți o mască în fața lumii normale. Dar, în tot acest timp, trebuie să fiu cu picioarele pe pământ, cum se spune, ca să pot să gestionez cele două vieți. Pentru că, parcă mă simt împărțit în două. Și atunci, mi-am dat seama și mi-am spus: sunt Dependent de Jocurile de Noroc.

Măcar ca anonim să pot recunoaște că eu sunt dependent de jocurile de noroc. O dependență distructivă. O plăcere diabolică de a mă pune singur la pământ, ca mai apoi să încerc să mă ridic din nou... și din nou... Dar până când mă voi putea ridica ? Câtă putere să am să înving acea gravitație care dădea cu mine de pământ, de fiecare dată când mă prindea?

Câtă demnitate să am, să mă pot scutura și să încerc să rămân curat? Câtă forță mentală pot să creez, ca să rămân lucid? Cât poți să reziști să privești un aparat de joc care rulează aproape în gol, câte 10 - 20 - 30 de runde, până să plătească ceva insignifiant?!

Și câtă răbdare să ai să stai ore în șir, în fața aceluiași aparat de joc?! uitându-te cum îți iau și ultimul bănuț, sperând totuși că într-un final, aparatul de joc să elibereze măcar jumătate din suma de bani pe care ai băgat-o în ziua respectivă?!

Jucătorii îl numesc "șansă", „trebuie să dea ceva, că până acum nu a dat nimic", iar restul oamenilor care nu au fost prinși în mrejele acestui flagel, îl vor numi "cinism". Doamne, ferește-i pe cei care nu știu să joace, să nu intre într-o sală de jocuri.

Pentru firmele care administrează aceste aparate de joc, sumele câștigate sunt enorme, sunt fantastice, sunt extraordinar de mari și la fiecare sfârșit de zi sunt exorbitante. Pentru aceste firme, sumele de bani încasate devin un simplu număr, unul mai mare ca altul, dar niciodată în pierdere și niciodată pe minus.

Noi, cei care băgăm banii în aparatele de jocuri nu existăm sau poate suntem insignifianți. Eu, oare ce însemn pentru ONJN? Dar pentru Loteria Română? Dar pentru Fortuna? Cei care gestionează aceste firme, de la șefi la directori, nu au nici un fel de empatie pentru jucătorii de rând. Pentru conducătorii firmelor de pariuri sau de jocuri de noroc, relevanți sunt banii care intră în cont, fără absolut nici un fel de concesie față de nenorocitul care rămâne fără bani de pâine, pentru a-i plăti extravaganțele zilnice.

Dar, așa cum este în viață, cineva trebuie să profite de altcineva, pentru a continua evoluția. ONJN profită de pe urma tuturor. Inclusiv de pe urma mea. Repet, am autoexcludere din anul 2023 și... și nu a contat. Am putut să joc liniștit până în anul 2025. Mă întreb, dacă cei din ONJN nu își primeau salariile câteva luni de zile, conta? Se făcea ceva? Cred că primeau și despăgubiri.

O mână spală pe alta.
- ONJN
- Loteria Națională Română
- Fortuna
au contribuit la declinul meu, îngăduind să pierd peste 300.000 de lei, jucând pe interdicție, în sălile lor de jocuri, punând bilete peste bilete la toate extragerile loto și pariind la meciurile de fotbal zeci de mii de lei. Atunci să își asume.

ONJN, Loteria Română și Fortuna să nu mai caute acul în carul cu fân. Să admită că greșeala lor pe mine m-a costat, pe lângă timp pierdut, nervi, stres, disperare, muncă și implicit vechimea în câmpul muncii, legături cu familia și prieteni... Bani. Mulți bani. Bine, acum nu sunt atât de mulți bani cât ar fi vrut să se încaseze doar de pe urma mea. Și atunci, să pună mână de la mână, să mă despăgubească.

A fost o revelație pentru mine faptul că am început să realizez că îmi fac fac rău singur. Un rău pe care nimeni nu putea să mi-l facă mai bine decât am făcut-o eu. Apoi a trebuit să mai treacă ani, ca să am puterea de a mă exclude din sălile de jocuri de noroc. Bineînțeles, cu ajutorul acelei legi, care dă șansa omului încorsetat de chinul acestei patimi să se elibereze. Dacă se eliberează...

Iar această șansă a fost ca un declic psihologic, după ce am pierdut banii împrumutați de la bancă, apoi salariu după salariu în câteva ore, la sălile de jocuri ce aparțin Loteriei Române și Fortuna.

Împrumut de care soția nici nu a știut, până să îi vină mesaj de la bancă, cu rata de plată. Oare ce a fost în sufletul ei?! Oare ce vină are ea, să îndure alături de mine chinul unei noi vești proaste ?! Vești care veneau și nu erau bune deloc.
Nici nu a știut ce sumă de bani cu adevărat am luat de la moștenire.

În mintea mea, gândurile parcă erau serbede. Dar, i-am spus,... Pentru că de fiecare dată îi spuneam. Dar, după ce mă linișteam eu. Dar mai apoi ea trebuia să fie într-o dispoziție încât să reziste, unei asemenea vești.

Soția, care, la rândul ei are probleme de sănătate, cu două operații la activ și încă nu este bine. Iar eu nu am știut cum să îi aduc mai multă alinare.

Ce folos dacă sunt un om bun, această nălucire a șters tot ce am construit în relația mea cu soția. Dacă nu știi ce să faci cu bunătatea poți sfârși ca un ingrat. De ce eu? De ce să fiu eu cel aducător de rău, în loc să aduc liniște și fericire în casă?! Doamne, IARTĂ-MĂ! Căci am greșit!

Cu ultimii bani în buzunar, care de fapt erau în aparat, mă simțeam vlăguit de puterea de a trece peste eșec, de speranța zilei de mâine, de lacrimi sau de timp. Nu mai aveam puterea să mă ridic de pe scaun... uitându-mă la aparatul de joc care îmi toca și ultimul mărunțiș.

Da, recunosc, lacrimile îmi curgeau ușor, pentru că nu puteam să le controlez. Dar le-am lăsat... în stânga mea nu era nimeni. Jucam la aparatul din dreapta din capătul sălii, în față cum intri pe ușă. Dacă era legea făcută pentru toți, iar înregistrările țineau un an, măcar șase luni, se putea vedea și de câte ori am ieșit să fumez.

Dar oare s-ar fi incriminat singuri, să aducă înregistrările și să recunoască că am putut juca la aparate având interdicție? Nu trebuia să mă ridic de la aparat, eșecul îl resimțeam în suflet. Suflet pe care l-am pierdut cu fiecare apăsare de buton, cu fiecare rundă care trecea, cu fiecare minut și ban pierdut.

Îmi aduc aminte, ca și acum... Au fost nici zece minute de mers pe jos de la bancă la sala de jocuri a Loteriei Române în care m-am rugat la Dumnezeu să pot să mă abțin, să merg în altă parte.... Dar, parcă Dumnezeu, a fost prea departe... Sau eu am fost prea departe de Dumnezeu și nu am fost auzit...

Și țin minte, ca și acum, că pașii pe care îi făceam, mă duceau într-acolo. Mărturisesc că drumul a fost un chin și nu am avut puterea de a ceda. Știam că merg la jocuri și jumătate din mine nu voia. Dar era mai slabă decât voința celeilalte jumătăți... Și pașii mă duceau într-acolo.

Poate că suferința unui dependent de jocuri de noroc pare un subiect invizibil pentru cei din jur. E ușor să vorbești despre bucuriile vieții. În timp ce lumea se pierde în detalii despre călătorii, gusturi sau experiențe cotidiene, eu încerc să descifrez un univers interior mult mai întunecat.

Am ales să expun, în felul meu limitat, ceea ce am simțit, deși sunt conștient că rândurile așternute pe hârtie nu vor atinge niciodată intensitatea devastatoare a momentelor prin care am trecut. Este radiografia unei perioade în care discernământul mi-a fost confiscat de o dependență pe care am semnalat-o, dar care a fost ignorată.

Dincolo de legi, rămâne experiența mea brută, o realitate pe care nimeni nu o poate schimba și pe care nicio pagină de jurnal nu o poate cuprinde în totalitate, dar care a lăsat urme adânci, definitive. Am scris ca să nu uit, sau poate ca să îmi analizez acea energie întunecată care m-a împins spre prăpastie.

Prieteniile s-au pierdut: unii au fugit de mine, de alții m-am ascuns eu, îngropat sub rușinea de a juca. Ceea ce citiți aici nu este literatură, ci o încercare disperată de a traduce o realitate pe care nimeni nu o poate schimba și pe care niciun sistem de lege nu o poate ignora la infinit. Este mărturia unui om care a strigat după ajutor printr-o autoexcludere, dar al cărui strigăt a fost tratat ca o simplă cifră într-un bilanț contabil.

Loteria Română... O sală de jocuri de noroc. Sau „de noroc” – nici nu mai contează denumirea. Mi-am ales aparatul, deși o jumătate din mine știa deja că voi pierde, cealaltă jumătate, însă, încă mai spera nebunește la jackpot-ul cel mare, cel care urma să-mi „scoată” toți banii pierduți. Timpul... timpul nu mai conta.

Cred că asta simte fiecare suflet rătăcit care a ajuns, parcă fără voia lui, pe această cale. Fericiți și eliberați de patimi sunt cei care au putut alege altceva. Cei care nu înțeleg această lume. Dar cum poți judeca ceva ce nu doar că nu înțelegi, dar nici măcar nu poți simți? Timpul s-a scurs, la fel ca și banii. Cu ultimele credite în aparat, priveam în gol același ecran care mă distrusese și, totuși, nu aveam puterea să-l urăsc.

Atunci, o voce a spart brusc zgomotul electronic al sălii. Cineva cerea casierei o cerere de Autoexcludere. Am tresărit. Auzisem vag despre asta, dar părea un subiect tabu, ceva interzis. Ascultam cum i se explica faptul că trebuie să scrie perioada pentru care vrea să fie exclus. Procesam fiecare sunet, fiecare cuvânt. După ce acel om a plecat - eliberat, în sfârșit, de chin - am jucat ultima mână.

M-am ridicat de pe scaunul acela care devenise un instrument de tortură și m-am îndreptat spre casieră. I-am cerut și eu o cerere de autoexcludere, cu speranța că îmi voi găsi, în sfârșit, liniștea, iar familia mea va putea răsufla ușurată. Răspunsul ei a căzut ca un trăsnet: nu găsea formularul. Mi-a spus rece să revin în altă zi. Cum... în altă zi? am întrebat, simțind cum mi se prăbușește totul.

Pentru un dependent, „altă zi” poate fi prea târziu. Voința de a renunța era acolo, în acea secundă, nu mâine. Am simțit o deznădejde cruntă, ca și cum destinul îmi spunea că nu îmi este sortit să scap. Într-un final, a găsit o copie rătăcită. Am completat-o, am depus-o și mi-am spus, cu o ultimă urmă de putere: „Gata!”. Era data de 16.05.2023.

După acel moment, am început o luptă crâncenă cu mine însumi. Am reușit chiar să înving dependența de nicotină, sperând că disciplina îmi va salva viața. În tot acest timp, am început să studiez ceea ce ar fi trebuit să fie scutul meu: Legea autoexcluderii. Articolul 15¹ din OUG nr. 77/2009 stabilește clar dreptul jucătorului de a solicita autoexcluderea pentru a-și proteja sănătatea și resursele financiare.

Dar am descoperit, cu stupoare, o lege-fantomă. O lege care pare scrisă în miez de noapte și păstrată în cel mai adânc sertar, departe de ochii celor care ar fi trebuit să beneficieze de ea. Este „Legea Tăcerii”. Deși există din 2009, a fost special lăsată în umbră, sabotată de interese obscure.

Și ne întrebăm:
- Ale cui sunt aceste interese?
- Cât de sadic și meschin trebuie să fii ca să blochezi din interior o prevedere care ar putea dezlega de păcat mii de oameni ce poartă povara înfiorătoare a viciului?

Răspunsul este unul singur, de un cinism revoltător: operatorii de jocuri de noroc ar fi avut cel mai mult de suferit dacă această lege ar fi fost promovată cu aceeași agresivitate ca reclamele la pariuri și păcănele.

Firmele nu trăiesc din cei care „își încearcă norocul” cu 10 sau 20 de lei. Ele prosperă de pe urma „jucătorilor de valoare” – acei oameni care își donează trei sferturi din salariu, prizonieri ai propriei dependențe. Pentru ei, noi nu suntem oameni, suntem cifre de afaceri.

Timpul este relativ, dar trece. Și trecând, gândurile se transformă în frustrare, frustrarea în chin, iar chinul în disperare. O disperare alimentată de o singură întrebare - Cum ar fi arătat viața mea, dacă soarta nu m-ar fi aruncat în cercul adicției?

După o perioadă în care am crezut că sunt protejat de cererea depusă, am constatat cu groază că pot juca din nou. Și am jucat. Din nou și din nou. Bariera pe care o ridicasem în mai 2023 se dovedise a fi doar o foaie de hârtie ignorată de sistem. Am ajuns să pierd aproape toți banii din cont, scoțând sume uriașe zi după zi, sperând într-un miracol care să-mi permită să spun, în sfârșit: STOP! Dar algoritmii sunt programați pentru distrugere.

Am învățat pe pielea mea că poți pierde 14.000 de lei într-o singură zi. Și dacă aș fi avut 50.000 la mine, i-aș fi pierdut la fel. Norocul meu, dacă îl pot numi așa, a fost limita băncii. Plecam spre casă spășit, cu sufletul golit și gândurile vraiște. Nu mai aveam putere nici măcar să strig la cer.

Și atunci începea calvarul autopedepsirii. Mă pedepseam cum numai un om care se urăște pe sine o poate face: îmi interziceam orice plăcere măruntă. Dacă îmi era sete, foame sau poftă de ceva dulce, îmi spuneam:

- Nu ai acest drept!
- Ai jucat banii cu care puteai să-ți faci poftele!
- Nu meriți!

Nu știu dacă alți oameni au ajuns la acest nivel de cruzime față de sine, dar eu îmi interziceam, în acele momente, până și dreptul la viață.

Trăiam un infern pe care voiam doar să-l șterg. Au fost zile în care mi-am smuls părul din cap la propriu, urlând în tăcerea sufletului meu către divinitate:
- Așa vrei, Doamne, să fiu?!

Mă întreb și acum:
- Oare m-a ales mâna crudă a sorții să duc această povară?
- Sunt atât de slab încât să nu pot alege ce e bine pentru mine sau am fost lăsat singur în fața unui mecanism creat să mă strivească, în ciuda faptului că am cerut oficial să fiu oprit?

Poate că, într-o lume obișnuită, zbuciumul unui jucător dependent trece neobservat sau este privit cu indiferență. Nu mai este nevoie ca altcineva să dea în mine. M-am lovit eu însumi, atât de mult și atât de tare, încât astăzi mă simt gol pe dinăuntru. Și mă minunez că încă mai sunt aici.

Nu știu dacă acela care citește aceste rânduri poate ajunge, fie și doar cu gândul, să simtă măcar o mică parte din calvarul pe care l-am trăit la propriu. Este un infern născut din neputință și din pierderea totală a respectului de sine, un respect pe care l-am rătăcit undeva, pe drumul spre sălile de joc. Am fost un sclav în libertate.

O libertate îngrădită și condiționată de jocurile de noroc, o libertate fără noimă, pierdută prin cotloanele unei minți care își rătăcise înțelepciunea. Am învățat pe calea cea mai grea că, dacă nu știi ce să faci cu libertatea ta, devii foarte repede propriul tău prizonier. Sunt conștient că textul nu va reuși niciodată să atingă magnitudinea sentimentelor care m-au mistuit. Dependența izolează, este o „boală a singurătății”.

Și am ajuns aici expunându-mi trăirile de jucător dependent. Știu că adrenalina pe care ți-o dă ecranul unui aparat este o senzație cunoscută de mulți. Dar nu știu dacă toți cei care simt adrenalina simt și aceeași disperare cruntă. O disperare atât de adâncă încât mulți au ales, din păcate, să își încheie socotelile cu această lume.

Eu am ales să mai sper. Speranța de dincolo de suferință. Tot ce am povestit a fost un efort imens, fiindcă fiecare rând m-a forțat să retrăiesc acele momente. În loc să mă simt eliberat, am sufletul greu. Îmi înghit lacrimile, pentru că nu mai am milă față de mine, deși sper, într-o zi, să îmi recapăt măcar demnitatea.

Ceea ce am așternut aici este doar o mică parte dintr-o perioadă lungă și întunecată. Au fost trăirile unui om care părea înrăit împotriva propriei sale vieți. Nimeni nu m-ar fi putut chinui atât de metodic și de eficient cum am făcut-o eu, ajutat însă, cu o indiferență cinică, de instituții precum ONJN, Loteria Română și Fortuna.

Vorbim despre instituția statului, despre case de pariuri conduse de directori „respectați”, oameni cu un statut bine definit în societatea românească. În timp ce eu mă pierdeam în infernul dependenței, ei își consolidau pozițiile, protejați de o imagine publică impecabilă, dar clădită pe ruinele unor vieți ca a mea.

Am speranța că mi se va putea face, în sfârșit, dreptate. Iar în limbajul amar al jucătorilor, ar veni ca un Jackpot. Dar ea, tot nu ar putea acoperi rușinea, frustrarea sau anii în care m-am izolat de familie și prieteni de teamă să nu fiu prins jucând. Nicio echitate financiară nu poate repara dezamăgirea pe care mi-am provocat-o mie însumi, iar timpul, fiind relativ, nu se mai întoarce niciodată.

Un Jackpot adevărat se câștigă o singură dată în viață. Toți cei care joacă speră la acea victorie uriașă care să le acopere „gaura din buzunar” și să-i elibereze, permițându-le să se lase. Eu am realizat, poate prea târziu, că mi-am distrus viața. Dar mai presus de mine, am distrus încrederea celor dragi, care m-au privit neputincioși cum sunt încarcerat de această adicție.

Aceste stări sufletești m-au marcat iremediabil. Totuși, în acest al doisprezecelea ceas, în ciuda situației triste și a rușinii care mă apasă, aleg să găsesc puterea de a trece peste acest episod negru. Voi regăsi zâmbetul sincer, bucuria de a trăi liber și speranța că mâine va fi, în sfârșit, bine.

Chiar dacă mă uit peste umăr, neavând încă puterea de a mă privi în ochi în oglindă fără să-mi reproșez că am pierdut cea mai frumoasă parte a vieții, simt adevărul în toată ființa mea. Dacă cineva caută un fapt concret al luptei mele, îl va găsi în extrasul bancar din data de 08.08.2024.

Aceea este data la care am constituit un depozit bancar - un act care, privit acum, a fost un strigăt mut de ajutor. A fost încercarea mea disperată de a-mi pune banii la adăpost, de a ridica o barieră între mine și impulsivitatea adicției.
Eram conștient de slăbiciunea mea incontrolabilă și încercam, prin acest depozit, să mă feresc de mine însumi.

Recunosc astăzi: gândul că îmi pot recupera banii pierduți era doar o scuză josnică, o capcană a minții care nu făcea decât să adâncească prăpastia. Deznodământul a venit pe 23.10.2024. Atunci am lichidat depozitul. Setea de joc a fost mai puternică decât orice rațiune.

Nu am avut răbdarea să culeg roadele acelui depozit, să aștept dobânda. Frica de a nu mai avea fonduri pentru a alimenta iluzia unui Jackpot a fost mai presus de conștientizarea că sunt bolnav. Acea lichidare impulsivă este dovada supremă că, în fața adicției, voința mea fusese deja înfrântă.

Impulsul a fost mai puternic decât riscul de a pierde totul. O nesăbuință care m-a costat enorm, nu doar financiar, ci și uman. Astăzi mă cutremur privind extrasul de cont, unde sumele retrase sistematic sunt dovada matematică a prăbușirii mele.

Acești bani ar fi fost și astăzi în contul meu dacă, după autoexcludere, nu aș mai fi fost primit în sălile de jocuri. Nu este doar drama mea, ci o realitate clinică.

Profesorul Max Abbott, în lucrările sale pentru Organizația Mondială a Sănătății, a subliniat că "povara asociată jocurilor de noroc are o magnitudine similară tulburării depresive majore și dependenței de alcool, fiind substanțial mai mare decât cea cauzată de dependența de droguri".

Când un om alege autoexcluderea voluntară, el nu face un gest birocratic, ci cere o măsură de protecție vitală. Este strigătul cuiva care recunoaște că jocurile de noroc îi distrug viața financiară, emoțională și socială. Pe mine, acest viciu m-a afectat dincolo de cuvinte.

Tot ce am scris până acum nu este o exagerare, ci reflectarea fidelă a iadului pe care l-am purtat în suflet în fiecare clipă a acestei lupte inegale.

Poate că pentru restul lumii, trăirile unui dependent de jocuri de noroc nu contează. Faptul că am găsit puterea de a depune cererea de autoexcludere ar fi trebuit tratat ca un act de maximă urgență, un ajutor vital pe care l-am cerut statului și operatorilor.

Nu ar fi trebuit să fie obligația mea să trimit, rând pe rând, fiecărui operator în parte o astfel de cerere. Strigătul meu a fost ignorat de sistem. O astfel de procedură greoaie nu face decât să saboteze, indirect, însăși calea spre salvare a celui aflat în suferință.

Această vulnerabilitate a sistemului nu este doar o părere personală. Inclusiv Avocatul Poporului a sesizat gravitatea situației. La data de 25 februarie 2025, această instituție s-a sesizat din oficiu cu privire la combaterea și prevenția adicției pentru persoanele autoexcluse, solicitând ONJN clarificări urgente.

S-au reclamat nereguli și neconcordanțe majore care demonstrează că, în România, protecția jucătorului este, de multe ori, doar o bifă pe o hârtie. Eu m-am aflat exact în mijlocul acestor nereguli. Am cerut să fiu oprit, dar sistemul mi-a îngreunat calea, lăsându-mă pradă aceluiași mecanism distructiv de care încercam disperat să fug.

Legislația în vigoare, în special OUG nr. 77/2009, actualizată prin OUG nr. 82/2023, impune organizatorilor de jocuri de noroc o obligație strictă și fără echivoc: respectarea cererilor de autoexcludere. Totuși, în realitate, sumele provenite din amenzile aplicate de ONJN acestor operatori rămân la stat, în timp ce victimele sunt lăsate să se prăbușească. Eu sunt o astfel de victimă.

Sunt omul care a suferit pe toate planurile: material, social și, mai ales, psihologic. Pentru că am fost lăsat să joc, deși legea ar fi trebuit să îmi fie scut. În loc să fiu interzis, am fost primit cu brațele deschise în iadul care îmi distrugea viața.

Dar ceea ce mă cutremură cel mai tare astăzi nu este doar pierderea mea. Mă înspăimântă gândul că, din cauza acestui demers, simpli angajați ar putea să-și piardă locurile de muncă pentru că au avut "proasta inspirație" de a mă lăsa să joc. Mă rog Bunului Dumnezeu să nu se întâmple acest lucru. Nu aș vrea ca pe conștiința mea, deja atât de grea, să mai apese și povara pâinii luate de la gura unor oameni. Greșeala este a sistemului, a structurii gigantice care pune profitul deasupra legii, nu a celor mici care doar execută ordinele.

Sper din tot sufletul ca Domnii Directori să nu ia cele mai drastice măsuri împotriva angajaților lor. Suntem oameni și fiecare dintre noi poate greși, iar greșelile pot fi combătute prin clemență și înțelegere. Nu răzbunarea este ceea ce caut, ci dreptatea.

Doresc însă să pun în fața dumneavoastră traumele reale pe care le-am suferit din cauza neaplicării legii, traume care m-au marcat profund:

- Degradarea demnității publice:
M-am simțit adesea ridicol în fața celorlalți din sală sau a oamenilor de pe stradă.
Ieșeam răvășit, cu imaginea unui om dărâmat, pentru că pierdusem prea mult ca să mai pot renunța de bunăvoie.

- Izolarea socială:
Am simțit că nu mai fac parte din societate.
Pierdusem plăcerea de a trăi și mă vedeam ca pe un proscris, un neadaptat, întrebându-mă dacă voi mai putea vreodată să duc o viață normală.

- Stresul cronic și dispariția bucuriei:
Nu mă mai puteam bucura de nicio zi.
Trăiam sub o presiune psihică imensă, măcinat de faptul că jucam și pierdeam sume colosale.

- Povara față de familie :
Simțeam o rușine paralizantă față de cei dragi, trăind cu teama constantă că am pierdut definitiv respectul și iubirea lor.

- Epuizarea fizică și psihică:
În zilele de disperare, jucam pe mize maxime, într-un delir de „totul sau nimic" .
Simțeam cum nervii îmi sunt întinși la maximum, într-o stare de colaps iminent, sperând într-o recuperare imposibilă a banilor.

- Recăderea în alte vicii:
Din cauza stresului insuportabil, m-am reapucat de fumat, deși reușisem cu mari eforturi să mă las.

- Cercul vicios al fricii:
Teama că familia va afla adevărul mă împingea să risc sume și mai mari, sperând într-un miracol care să șteargă urmele dezastrului.

În loc de miracol, nu am găsit decât o prăbușire și mai adâncă.

Am așternut pe hârtie trăirile mele, deși știu că nicio frază nu va putea reda vreodată fidel haosul, adrenalina sau prăbușirea pe care le-am simțit în adâncul sufletului meu.

Am ajuns în punctul în care rațiunea a cedat locul superstițiilor absurde. Ajunsesem să fiu atent cu ce picior pășesc în sala de jocuri, să îmi pun hainele pe dos, agățându-mă de orice iluzie care mi-ar fi putut aduce „norocul” izbăvitor. Căutam iertarea peste tot. La biserică mă rugam să fiu dezlegat de greșeli pe care poate le-am făcut chiar și într-o viață anterioară, neînțelegând de ce trăiesc acest calvar acum.

Mă întrebam, cu o deznădejde mută, cui trebuie să mă rog pentru ca soarta să fie mai blândă cu mine? Ce trebuie să sacrific pentru a primi în schimb o viață normală, ca a celorlalți? Sau poate sacrificiul trebuia să fiu chiar eu, prin renunțarea la dreptul de a mai trăi...

Mă priveam prin ochii unui sclav. Singura diferență era că eu eram un sclav în libertate. Mă uitam la oamenii de pe stradă care râdeau, care se bucurau de lucruri mărunte, și le admiram fericirea fără nicio urmă de invidie, ci doar cu o nostalgie dureroasă.

Situația ajunsese de o cruzime insuportabilă, mergeam pe stradă rugându-l pe Dumnezeu, cu lacrimi în suflet, să îmi dea puterea de a nu intra în agenție. Și, totuși, simțeam cum picioarele pur și simplu nu mă mai ascultau. Era ca și cum trupul meu devenise un instrument străin, care mă purta implacabil spre locul care îmi aducea ruina, în ciuda fiecărei rugăciuni pe care o rosteam. Eram Prizonierul propriei minți.

Am încercat să dau formă scrisă trăirilor mele, conștient fiind de prăpastia dintre cuvânt și simțire. Degradarea mea nu a fost doar sufletească, ci și fizică. Au fost zile în care, așezat pe scaunul din fața aparatului, am realizat cu groază că mâna îmi tremura incontrolabil.

Îmi anunțam soția seara că nu mă simt bine, dar ascundeam cauza reală. Mă gândeam cu groază, ce se va întâmpla când corpul meu, va ceda? Mi-era prea rușine să recunosc că propriul meu corp se răzvrătea împotriva iadului în care îl împingeam.

Nopțile deveniseră un alt teritoriu al suferinței. Mă trezeam aproape invariabil între orele 02:00 și 04:00, cu o teamă viscerală în piept care mă lăsa fără suflare. Era o neliniște care mă tulbura până în măduva oaselor, iar în liniștea nopții, gândurile despre banii pierduți și viața irosită mă aduceau la marginea disperării. M-am închis în mine, evitând orice contact vizual cu cei dragi, de teama ca nu cumva frustrarea și suferința să mă dea de gol.

Familia trăia cu iluzia că sunt protejat de autoexcludere, în timp ce eu purtam povara secretă a faptului că sistemul îmi permisese să cad din nou. Au fost momente când m-a cuprins plânsul pe stradă, pur și simplu, fără să mă mai pot stăpâni. Mă ascundeam de privirile trecătorilor, simțindu-mă mic, învins și absolut vlăguit. Pierdusem nu doar banii, ci și ultima picătură de putere de a mai crede că ziua de mâine poate aduce altceva decât un nou eșec.

Dezumanizarea și disperarea au atins cote pe care mintea umană cu greu le poate concepe. Au fost momente când, după ce pierdeam sume enorme, simțeam nevoia fizică de a mă trage de păr, de a-l smulge, într-un gest de furie neputincioasă împotriva propriei mele incapacități de a mă opri.

Dar cel mai cutremurător stadiu al decăderii mele a fost autopedepsirea sistematică. Faptul că ajunsesem să îmi refuz nevoile biologice elementare spune totul despre prăbușirea mea de pe scara valorilor umane. Când ieșeam din sala de jocuri, deși corpul îmi cerea hrană sau apă, vocea mea interioară devenea cel mai crud călău:
- Ți-e foame?
- Ți-e sete?
- Ai poftă de ceva dulce?
- Nu ai voie!
- Ai jucat banii cu care puteai să le ai.
- Nu mai ai acest drept!

Îmi anulasem singur dreptul la milă! Nu mai eram o ființă care merită îngrijire, ci un obiect. Această cruzime față de mine este dovada supremă a unei minți care era fracturată de adicție, o minte care ar fi trebuit protejată de sistemul căruia îi cerusem oficial ajutorul prin autoexcludere.

Strigătul meu disperat de a fi salvat din locul de unde nu mă puteam smulge singur a fost pur și simplu ignorat. În acel vid de nepăsare, singura ieșire pe care mintea mea o mai vedea era cea definitivă. Când sistemul îți refuză protecția solicitată, tăcerea lui devine o invitație la o autodistrugere totală.

Vă mulțumesc pentru răbdarea de a fi citit și că ați parcurs acest drum alături de mine prin intermediul cuvintelor despre impactul psiho-social și trauma dependenței”.